Religia este o arie care atrage tot felul de oameni cu intentii rele. Sunt pastori care fug cu banii bisericii, lideri de cult care-si molesteaza adeptii si scientologii. Dar toate aceste siretlicuri care se folosesc in prezent exista de mii de ani, si daca tot vorbim despre, putem spune chiar ca au devenit mai putin inspiratie. De exemplu, cand macedonianul Ptolemeu I, un fost general al lui Alexandru cel Mare a preluat puterea in Egipt, a adus cu el un nou zeu, numit Sarapis. Ptolemeu era pornit sa convinga toti oamenii ca Sarapis era chiar ceva important si adevarat, asa ca a construit un templu masiv pentru acesta in Alexandria. Un element important in templul acesta era un mic soare din fier, care nu se remarca atat prin stralucirea sa, cat pentru faptul ca plutea in aer. Intr-o era in care daca tuseai fara sa mori era aproape un miracol, o bucata de fier care planeaza era clar o dovada ca divinitatea exista.
Dar emblema soarelui nu era singura, caci orasul Alexandria era un loc in care statuile faceau tot felul de chestii dubioase, destul de des. Binecunoscutul istoric Plinius cel Batran a descris si alte statui care pareau sa pluteasca in aer si chiar statui reprezentandu-i pe Marte si Venus care se puteau misca una catre alta, fara ajutorul fortelor exterioare. Preotii le foloseau in timpul ceremoniilor nuptiale, pentru ca nimic nu starneste cuplurile tinere mai mult ca niste opere de arta bantuite, nu?
Dar care era realitatea? Magneti. Vechii greci au folosit stiinta pentru a-si face religia mai impresionanta. Toate statuile „magice” isi indeplineau misiunea, doar ca primeau puterea de la ingineri, in loc de ingeri sau alte forte divine.
Acest soare mistic care plutea era facut din fier, putand sa pluteasca datorita unor magneti naturali amplasati tactic in tavan. Cuplul de statui Marte/Venus primea putere folosind aceeasi tehnologie. Venus fusese sculptata din piata magnetica, in timp ce Marte era din fier. „Atractie magnetica” la propriu, haha.